Ziua 1. Fenomenologia unei absențe

Prima dimineață a experimentului începe cu un gest care nu-și găsește obiectul. Mâna se ridică spre locul unde stă, de obicei, ceașca de cafea — și rămâne suspendată o secundă înainte să înțeleagă că nu e nimic acolo, azi. E un gest micuț, aproape imperceptibil, dar care spune ceva pe care nu-l anticipăm: nu cafeaua îmi lipsește, întâi. Îmi lipsește gestul.

Această distincție — dintre lucru și gestul care-l însoțește — s-a dovedit în zilele următoare a fi cheia întregii dimineți. Cafeaua era, timp de ani întregi, obiectul unei mici ceremonii pe care n-o observasem niciodată ca ceremonie. Ea marca începutul zilei, structura primele patruzeci de minute după trezire, umplea intervalul dintre somn și primele decizii ale zilei cu o secvență previzibilă: apă, râșnit, aparat, ceașcă, primul sorb. Fără ea, dimineața nu are un gol — are un spațiu neocupat care așteaptă altceva.

Ceea ce a intrat în locul cafelei nu a fost improvizație. A fost, prin natura protocolului C9, altă ceremonie: o secvență de suplimente cu ferestre de timp declarate. Garcinia și Therm, la treizeci de minute unul de altul. Gelul de Aloe după. Fibrele solubile dizolvate în apă. E o coregrafie precisă, cu obiecte care se succed la timpuri stabilite, la fel de rituală ca cea cu cafeaua — doar cu alt vocabular material. Interesant e că mintea a acceptat înlocuirea aproape fără protest. Nu duceam dorul unei substanțe. Duceam dorul unui ritual. Iar când ritualul a fost înlocuit cu altul, la fel de structurat, dispariția substanței a devenit aproape imperceptibilă.

Aici încep să înțeleg ce am semnalat în articolul despre auto-experimentul ca metodă — că un observator atent al propriului corp descoperă lucruri pe care nu le-ar fi bănuit. Nu duceam dorul cafelei. Duceam dorul coregrafiei care o conținea. E o observație pe care n-o obții din nicio carte de nutriție. O obții doar mergând, cu ceașca ta obișnuită, nu la locul ei, în propria bucătărie, într-o dimineață de vară.

Ceea ce se numește obișnuință

A doua zi de C9 mi-a livrat, aproape ca un dar, o observație pe care n-o căutam. Am pus pe masă farfuria cu prânzul. Mâna, absolut automată, s-a întins către solniță. A luat solnița. A ridicat-o deasupra farfuriei. Și, exact înainte de a răsturna sarea, s-a oprit — nu pentru că am oprit-o eu conștient, ci pentru că protocolul îmi impunea, timp de nouă zile, să nu adaug nici sare, nici piper la mâncare. O secundă întreagă, mâna a rămas suspendată deasupra farfuriei, ținând solnița în aer, în timp ce mintea a înțeles.

Ceea ce am înțeles atunci — și e o formulare pe care merită să o rețin — este că puneam sare în mâncare înainte de a o gusta. Ritual. Nu răspuns la o lipsă percepută. Nu evaluare a nevoii. Gest coregrafic, imprimat de decenii, executat cu precizia unui pas de dans pe care nu-l mai gândești. Am făcut același gest la mesele de acasă, la restaurant, la nunți, la înmormântări, la mesele de afaceri. De fiecare dată, sarea aterizează peste mâncare înainte ca eu să fi gustat un dumicat.

Câte lucruri fac, în restul zilei, în același fel? Câte gesturi pe care le înregistrez ca „preferințe” sunt de fapt automatisme sedimentate? Câte cești de cafea de la două după-amiaza sunt răspuns la oboseală, și câte sunt răspuns la ora de la ceas? Câte ceasuri de televizor sunt alegere reînnoită, și câte sunt continuarea automată a unui ritual care a început fără decizie? Restricția nu servește doar la ceea ce e ea declarativ — la eliminarea unor alimente. Servește la a scoate la iveală arhitectura automatismelor pe care le operai fără să le vezi. Le vezi când sunt oprite.

Am scris odată, într-un text de la „Instrumente”, că claritatea nu se declară, se exersează. Nu bănuiam că exercițiul poate începe cu o solniță suspendată deasupra unei farfurii de varză călită.

Ce apare când o absență se instalează

În ziua a patra, ceva subtil s-a schimbat. Am pus pe foc apa pentru ceai, am ales un plic de hibiscus cu fructe de pădure, am umplut ceașca, am dus-o la nas. Am rămas o clipă cu ceașca sub bărbie, mirosind. Miros de fragi. Miros de zmeură. Un fond acrișor de mure. Un abur cald care ridică aromele din foaia deshidratată de flori.

Această mică oprire mi-a spus mai multe decât mi-a spus, în ani, orice discuție despre atenție. Nu observasem niciodată cafeaua în felul acesta. O beam. Nu o simțeam. Se preparase în două minute cu aparatul, o luam la biroul de lucru, o consumam în timp ce citeam emailurile. Cafeaua nu era o experiență senzorială; era un vehicul pentru cofeină. Iar acum, ceaiul de hibiscus — care nu are nimic funcțional, care nu îmi „aduce” nimic, care e doar apă caldă cu aromă — devenea, prin absența cafelei, primul obiect senzorial pe care îl întâlnesc dimineața cu adevărat.

Nu spun că ceaiul e mai bun decât cafeaua. Nu compar. Spun ceva mai puțin ostentativ: că absența unui obicei poate crea, dintr-o dată, spațiul senzorial pe care obiceiul îl anesteziase. Cafeaua nu era problema; graba cu care o beam era problema. Iar graba nu era în cafea, ci în mine. Dar cafeaua era, timp de ani, complice tăcut al grabei. Când ea a plecat, graba a rămas o clipă expusă, fără mască. Iar atenția a putut, pentru prima oară în multă vreme, să se odihnească pe o ceașcă.

Există, în cursul zilelor 3-5 ale C9, un moment fiziologic pe care corpul îl marchează cu o schimbare pe care mintea o citește imediat. Somnolența postprandială care mă obliga, ani de zile, la o ațipeală după prânz — a dispărut. Concentrarea de după-amiază, care înainte se destrama după o oră de lucru, se stabilizează. Energia nu mai are vârfurile și văile pe care le confundăm cu „ritmul zilei”. Ce am înțeles retroactiv este că energia zilnică pe care o consideram normală era, de fapt, permanenta gestionare a fluctuațiilor glicemice. Corpul nu se luptă să funcționeze; corpul se luptă să compenseze. Iar compensarea consumă exact atenția pe care acum, în absența furtunilor, o descopăr disponibilă pentru alte lucruri.

Nu e o experiență spectaculoasă. E o schimbare tăcută, aproape neobservabilă din exterior. Dar dinăuntru, pentru cel care se autoobservă, e evidentă. E ca și cum ai trăit ani întregi într-o cameră cu un ventilator zumzăitor în fundal, atât de constant încât nu-l mai auzeai — și cineva l-a stins. Nu apare zgomot, apare tăcere. Iar în tăcere devine posibilă o formă de atenție pe care zgomotul o făcea imposibilă fără ca tu să știi.

Plimbarea

În seara zilei a cincea, am ieșit dintr-un impuls simplu la o plimbare prin cartierul meu — un cartier plin de spații verzi, cu grădini îngrijite între blocuri, cu bănci pe care oamenii mai stau, uneori, în serile de vară. Mi-am pus căștile. Nu ascultam de obicei nimic pe plimbări, dar seara aceea a cerut altceva. Am deschis, aproape fără să aleg conștient, înregistrarea audio a Meditațiilor lui Marcus Aurelius, în traducerea Mihaelei Paraschiv, publicată recent la Editura Litera.

Am mers încet. Vocea traducătoarei, textul lui Marcus Aurelius, verdele grădinilor prin care treceam, aerul răcoros al serii care se așeza — toate păreau că se coordonează într-un ritm pe care nu-l dictasem eu. La un moment dat m-am oprit lângă o bancă goală, sub un tei, și am ascultat, câteva minute, pur și simplu.

Cineva care s-a autoobservat cu jurnalul în mână, timp de zece ani, în corturi militare la marginea Imperiului, într-o limbă pe care o vorbea zilnic dar în care alegea deliberat să scrie doar pentru sine — un om care nu bănuia că cineva va citi vreodată ceea ce își nota — vorbea, prin secole, prin ediții succesive, prin traducerea unei filologe clasice din Iași, prin căștile mele, într-o seară de iulie, unui om care mergea printre blocuri într-un cartier bucureștean, la începutul unui experiment de auto-observație.

Nu era, la propriu, o imitație. Nu îi urmam un model. Făceam ceea ce el a făcut, în felul secolului meu, cu obiectele mele. El își nota. Eu îl ascultam în timp ce mergeam. Amândoi, prin practici distanțate cu 1900 de ani, făceam același lucru: alegeam să fim prezenți la propria noastră trecere. El, într-un cort la Dunăre. Eu, printre grădinile blocurilor din cartier. Distanța dintre noi doi, în seara aceea, era mai mică decât distanța dintre mine și un om al zilei mele care nu se oprește niciodată să se privească.

Marcus Aurelius a scris, undeva în Meditații, un lucru care se așază exact peste această observație — nu îl caut ca citat pentru text, pentru că nu am cartea în față și nu vreau să greșesc formularea. Dar ideea era, aproximativ: că fiecare om trăiește doar prezentul, iar prezentul e singurul lucru pe care i-l poate lua sau i-l poate da moartea. Ceea ce este dincolo de acest moment nu-i aparține. Ceea ce a fost deja e pierdut. Rămâne acesta, cel de acum. Un cort. O bancă sub un tei. O ceașcă de ceai fără cafea. O plimbare de seară în care nu se întâmplă nimic spectaculos, dar în care totul e prezent.

Ce am învățat, în cinci zile

Ceea ce am înțeles din prima săptămână de experiment nu este ceea ce mă așteptam să înțeleg. Mă așteptam să învăț ceva despre restricție alimentară, despre disciplină, poate despre corpul meu. Am învățat, în schimb, ceva despre atenția mea. Că era, de mulți ani, colonizată de o serie de ritualuri automatice pe care le confundam cu preferințe. Că anesteziase, prin obișnuință, exact experiențele senzoriale pe care presupuneam că le trăiesc. Că se cheltuia, mare parte a zilei, pe gestionarea unor fluctuații pe care nu le vedeam. Iar când, prin absența câtorva substanțe și obiceiuri, ritualurile s-au oprit, fluctuațiile s-au aplatizat, iar atenția a devenit disponibilă — atunci am putut, poate pentru prima oară în multă vreme, să merg seara printr-un cartier și să ascult un om care se autoobserva de acum două mii de ani, având sentimentul că îl înțeleg nu abstract, ci împreună.

Absența unei cafele nu e un gol. E, dacă îi dai atenția pe care obiceiul o făcea imposibilă, un fel de a începe să te întâlnești cu tine.

Ziua a cincea încheie prima jumătate a acestui prim Act. Următorul text al seriei va fi despre foame — despre semnalele reale pe care le trimite corpul și despre semnalele false pe care le confundăm cu foamea. Voi scrie despre ce am observat în ziua 2, la ora 12, când o senzație pe care aș fi numit-o „foame” s-a dovedit, la o observație mai atentă, a fi altceva.

Până atunci, ceașca de ceai stă acolo unde stătea, altădată, ceașca de cafea. Doar că acum e o ceașcă la care ajung mirosind, nu grăbindu-mă.